sâmbătă, 12 decembrie 2015

COLOANA VERTEBRALA

Follow my blog with Bloglovin
ʺSănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască,  deşi  aproape  toţi se nasc cu ea.ʺ    

                                                                                                                                                                                                    Hipocrate


        Scheletul uman este format din 208 oase, dintre care 34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar restul de 174 se grupează în jurul acesteia. Coloana vertebrală conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare. Ea înconjoară şi protejează sistemele noastre de comunicare şi face posibilă atât mobilitatea, cât şi stabilitatea noastră, datorită suprapunerii mai multor piese osoase provenite din tubul cartilaginos original.
         Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor de ea legându-se toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul (toracele şi bazinul) şi tot pe ea se inseră membrele superioare şi inferioare; are forma unei coloane osoase, rezistentă şi flexibilă, situată pe linia mediană, în partea posterioară a trunchiului. Segment complex de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală are o lungime de 70 cm la bărbaţi şi 63 cm la femei.

           
     Coloana vertebrală este o lungă coloană mediană şi posterioară, numită şi rachis, formată prin suprapunerea celor 33-34 de piese osoase, vertebrele. Urmărite de sus în jos, vertebrele răspund: gâtului, toracelui, regiunii lombare şi pelvisului. Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:
  • Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt în număr de 7 şi se notează de la C1 la C7, împreună formează coloana cervicală.
  • Vertebrele toracice răspund toracelui, ele sunt în număr de 12, se notează de la T1 la T12, formând împreună coloana toracică.
  • Vertebrele lombare răspund regiunii lombare  ele sunt în număr de 5 se notează de la L1 la L5 şi împreună formează coloana lombară.
     Vertebrele coloanei cervicale, toracice şi lombare sunt oase mobile şi independente ele se mai numesc din această cauză vertebre adevărate. Vertebrele sacrate în număr de 5 se notează de la S1 la S5 şi vertebrele coccigiene, în număr de 4-5 se notează de la Co1 la Co5 răspund pelvisului. Ele se sudează dând naştere la două oase: sacrul, respectiv coccigele. Fiind oase sudate între ele se mai numesc vertebre false.
      Vertebrele prezintã însã si modificãri regionale, din cauza raporturilor anatomice diferite cât si a diferentelor functionale. Unele vertebre prezintã particularitãti anatomice care le deosebesc, chiar si în cadrul regiunii din care fac parte. Aceste particularitãti formeazã caracterele speciale ale vertebrelor.


Caracterele generale ale vertebrelor 
         O vertebră adevărată este constituită din două părţi: una anterioară, având forma unui cilindru plin, numită corpul vertebrei, alta posterioară cu o formă mai complicată, numită arcul vertebrei. Acesta din urmă este format două lame vertebrale şi doi pediculi ai arcului vertebral. Corpul şi arcul delimitează gaura vertebrală.
     Corpul vertebrei este porţiunea ei cea mai voluminoasă. El prezintă două feţe şi o circumferinţă. Feţele numite intervertebrale, una superioară, alta inferioară, sunt destinate articulării cu vertebrele învecinate. Constituite în acelaşi mod, feţele prezintă o porţiune centrală ciuruită de numeroase găurele, şi o bandă periferică de ţesut compact, uşor proeminentă, care înconjoară zona precedentă. Este un rest al cartilajului epifizar embrionar al vertebrei şi se numeşte apofiza inelară.
       Circumferinţa are o porţiune anterioară, ce se întinde între cei doi pediculi ai arcului vertebral şi o porţiune posterioară, care priveşte spre gaura vertebrei formând astfel peretele anterior al acesteia. În decursul primilor ani de viaţă corpul vertebrei este legat cu cele două lame vertebrale prin câte o sincondroză numită joncţiunea neurocentrală.
       Arcul vertebrei formează peretele posterior al găurii vertebrale.  Arcul vertebral este alcătuit din mai multe elemente:
  a) două lame vertebrale ce se întind de la pediculi la procesul spinos. Fiecare lamă prezintă faţa anterioară ce priveşte spre gaura vertebrei, faţa posterioară acoperită de muşchi și două margini, una superioară, alta inferioară; o extremitate medială ce se uneşte cu cea de partea opusă;  o extremitate laterală ce se întinde până la masivul osos format de pedicul, procesul transvers şi procesele articulare;
   b) procesul spinos se prelungeşte  înapoi, pornind de la locul de unire al celor două lame vertebrale. Procesul spinos are o bază, un vârf, două feţe laterale, o margine superioară şi alta inferioară;
  c) procesele transverse sunt două proeminenţe, una dreaptă şi alta stângă, ce pleacă de pe părţile laterale ale arcului vertebral. Prezintă o bază, un vârf, o faţă anterioară şi alta posterioară, o margine superioară şi alta inferioară;

 d) procesele articulare în număr de patru, sunt două superioare şi două inferioare.
       Pediculii arcului vertebral sunt două punţi care unesc extremitatea fiecărui arc vertebral cu corpul vertebrei. Pediculii au câte o margine inferioară mai scobită şi alta superioară mai puţin scobită.  Prin suprapunerea a două vertebre, între aceste margini scobite se delimitează gaura intervertebrală.
      Gaura vertebrală este formată  înainte  de corpul vertebrei, înapoi  de arcul vertebral, iar pe laturi  de către pediculii vertebrali.

Caracterele regionale ale vertebrelor
 Vertebrele cervicale (C 1 - C 7)
   1. Corpul vertebrelor este mic şi mult alungit transversal. Caracterul principal pentru vertebrele 3-7 este dat de prezenţa a două mici proeminenţe sau creste situate pe marginile laterale ale feţelor articulare superioare  şi   orientate în direcţie  antero-posterioară. Se  numesc  uncusurile  corpurilor vertebrale sau procesele unciforme.  Pe feţele articulare inferioare ale corpurilor  vertebrale se găsesc două mici şanţuri, tot cu direcţie antero-posterioară, ele răspund uncusurilor vertebrelor subiacente şi vor forma articulaţiile unco-vertebrale.
       2. Procesul spinos este scurt şi are vârful bifid.
       3. Procesele transverse au câteva caractere diferenţiale:
-  baza lor este străbătută de gaura transversală prin care trec artera şi vena vertebrală;
-  vârful este împărţit într-un tubercul anterior care este un rudiment de coastă şi într-un tubercul posterior ce reprezintă procesul transvers propriu-zis;
-  pe faţa superioară aprocesului transvers se găseşte şanţul nervului spinal.
       4. Procesele articulare sunt orientate într-un plan aproape orizontal.

Vertebrele toracice (T1-T12)
    1. Corpul vertebrei este uşor alungit antero-posterior, prezintă două fosete superioare şi două fosete inferioare câte una de fiecare parte a corpului vertebrei. Pe coloana vertebrală în totalitate, foseta superioară a unei vertebre delimitează cu cea inferioară a vertebrei supraiacente un unghi diedru în care pătrunde capul coastei.
    2. Procesul spinos este prismatic triunghiular,  el descinde oblic înapoi şi în jos.
   3. Procesele transverse prezintă pe faţa lor anterioară foseta costală a procesului transvers care se articulează cu tuberculul coastei corespunzătoare.
    4. Procesele articulare sunt verticale şi dispuse în plan frontal.

Vertebrele lombare (L1-L5)
       1. Corpul vertebrei are dimensiuni mari, diametrul transversal depăşind pe cel antero-posterior.
       2. Procesul spinos este dreptunghiular şi bine dezvoltat,  are o direcţie orizontală, fiind orientat înainte - înapoi.
     3. Procesele costale sunt resturi de coastă. Ele sunt mari şi turtite, pot fi confundate cu procesele transverse. Adevăratele procese transverse sunt de fapt mici proeminenţe situate pe faţa posterioară a proceselor costale, lângă rădăcina acestora din urmă şi poartă denumirea de procese accesorii.
        4. Procesele articulare au o direcţie verticală şi sunt dispuse în plan sagital. Feţişoarele articulare ale proceselor superioare privesc medial şi se prezintă ca segmente de cilindru gol, în timp ce feţişoarele articulare ale proceselor inferioare privesc lateral şi se prezintă ca segmente de cilindru plin.

Caracterele speciale ale unor vertebre
      Atlasul este prima vertebra cervicală. Nu are corp vertebral. Este format din două mase laterale, unite printr-un arc anterior şi un arc posterior, elementele menţionate circumscriu gaura vertebrală. De pe masele laterale ale atlasului pleacă procesele transverse.
         1. Masele laterale prezintă:
- cavitatea articulară superioară pentru articulaţia cu condilul occipitalului;
- faţa articulară inferioară pentru articulaţia cu procesul articular superior al axisului;
- faţa medială pe care se inseră ligamentul transvers al atlasului. Acest ligament împarte gaura vertebrală a atlasului într-un segment anterior, în care pătrunde dintele axisului şi într-un segment posterior, adevărata gaură vertebrală, unde este situată măduva spinării cu învelişurile ei;
- faţa laterală, de unde pleacă procesul transvers, acesta din urmă prezintă caracterele proceselor transverse ale celorlalte vertebre cervicale.
      2. Arcul anterior prezintă pe faţa sa anterioară tuberculul anterior, iar pe faţa sa posterioară o feţişoară articulară destinată articulaţiei cu dintele axisului.
      3. Arcul posterior prezintă pe faţa sa posterioară tuberculul posterior iar pe faţa lui superioară şanţul arterei vertebrale.

     Axisul este vertebra cervicală a doua. Modificarea la această vertebră priveşte numai corpul, pe faţa superioară a corpului se găseşte o proeminenţă verticală, numită dinte. Dintele prezintă o faţă articulară anterioară destinată feţişoarei de pe arcul anterior al atlasului, şi o faţă articulară posterioară care vine în contact cu ligamentul transversal al atlasului. Vârful dintelui dă inserţie ligamentului său apical, ce leagă dintele cu marginea anterioară a găurii occipitale mari în articulaţia atlanto-axoidiană mediană.
  •  A șasea vertebră cervicală. Tuberculul anterior al procesului transvers este mai proeminent şi este cunoscut sub numele de tuberculul carotidian. Tuberculul carotidian se poate palpa, fiind un reper important. Prin comprimarea puternică a arterei carotide comune pe acest tubercul, se poate realiza hemostaza provizorie a arterei.
  •   Vertebra proeminentă este vertebra cervicală a şaptea. Este caracterizată prin lungimea procesului spinos, care poate fi palpat cu uşurinţă sub piele, fiind astfel un reper important în anatomia topografică şi în medicină.
  • A unsprezecea vertebră toracică este caracterizată printr-o singură scobitură de pe corp, destinată capului costal.
  • A douăsprezecea vertebră toracică este caracterizată printr-o singură scobitură de pe corp, destinată capului costal corespunzător precum şi prin absenţa feţişoarei costale de pe procesul transvers, deoarece coasta a douăsprezecea nu se articulează cu procesul transvers al acestei vertebre.
  •  Vertebrele false sunt în număr de nouă sau zece, ele se sudează formând două oase: sacrul şi coccigele.
      Sacrul este un os median şi nepereche situat în continuarea coloanei lombare, deasupra coccigelui şi înfipt ca o pană între cele două oase iliace. Privit pe un os izolat se vede că sacrul are extremitatea superioară mai voluminoasă decât cea inferioară, având forma unei piramide, în plus el este recurbat înainte. Este format prin sudarea a cinci vertebre sacrate.
         Osul sacru are o faţă pelviană sau anterioară, o faţă dorsală, două feţe laterale, o bază şi un vârf. Faţa pelviană este concavă. Această faţă priveşte înainte şi în jos, spre pelvis. Pe linia mediană a feţei pelviene se află o coloană osoasă ce provine din sudarea celor cinci corpuri vertebrale componente. Faţa pelviană prezintă patru linii transverse care indică locurile de sudură ale celor cinci vertebre sacrate. La extremitatea fiecărei linii transverse există câte o gaură sacrată anterioară prin care trec ramurile anterioare ale nervilor spinali sacraţi. Pe coloanele osoase dintre găurile sacrate anterioare se insera muşchiul piriform.
       Faţa dorsală este convexă. Această faţă priveşte înapoi şi în sus. Pe linia mediană prezintă creasta sacrată mediană rezultată din unirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrate. Sub creasta sacrată mediană se găseşte un orificiu în formă de V răsturnat, este orificiul canalului sacrat sau hiatul sacrat delimitat de două mici creste numite coarnele sacrate.
     Lateral de creasta sacrată mediană se găsesc de fiecare parte câte o creastă sacrată intermediară care rezultă din sudarea proceselor articulare ale vertebrelor sacrate. Lateral de ele există o serie de patru găuri sacrate posterioare pe unde trec ramurile posterioare ale nervilor sacraţi.
      Lateral de găurile precedente se găseşte creasta sacrată laterală care rezultă din sudarea proceselor transverse ale vertebrelor sacrate.  Feţele laterale, în număr de două, prezintă:
       - faţa auriculară care serveşte la articularea cu osul coxal;
     - o suprafaţă rugoasă situată înapoia precedentei, numită tuberozitatea sacrată pe care se insera puternicele ligamente sacro-iliace.
Baza  prezintă:
    -  o suprafaţă ovalară mediană, care este faţa superioară a corpului primei vertebre sacrate;
    -  înapoia acestei suprafeţe se găseşte orificiul superior al canalului sacrat;
    -  lateral desupra faţa ovalară se găseşte o altă suprafaţă, triunghiulară, numită aripioara sacrului;
    - două procese articulare destinate articulaţiei cu procesele articulare inferioare ale ultimei vertebre lombare.
      Vârful prezintă o feţişoară eliptică, ce se articulează cu coccigele.
      Canalul sacrat străbate osul sacru, continuând canalul vertebral. Canalul sacrat este triunghiular în partea superioară şi turtit antero-posterior în partea inferioară. Lateral, de fiecare parte a canalului sacrat, pleacă patru conducte transversale,  ele poartă numele de găuri intervertebrale. Conductele au valoarea găurilor intervertebrale dintre vertebrele adevărate. Fiecare conduct este separat de cele învecinate (supra- şi subiacente) prin câte o punte osoasă, cu direcţie antero-posterioară, reprezentând pediculii vertebrali. Conductele sacrate se bifurcă dând o ramură anterioară care se deschide la nivelul  găurilor sacrate anterioare şi o ramură posterioară care se deschide prin gaura sacrată posterioară. Osul sacru al adultului prezintă, în general, diferenţe sexuale: la bărbat este mai lung, mai îngust şi mai curbat anterior decât la femeie.
     Coccigele este format prin sudarea a patru vertebre coccigiene. Este omologul scheletului cozii de la mamifere. Se află situat în continuarea sacrului şi este format din unirea celor patru sau cinci vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median şi nepereche, prezentând două feţe, o bază, un vârf şi două margini.
      Faţa anterioară sau pelviană este concavă, iar cea dorsală, convexă. Cele două feţe prezintă trei sau patru linii transversale, rezultate din sudarea vertebrelor coccigiene.
     Baza are o feţişoară eliptică pentru articularea cu vârful sacrului. Înapoia feţişoarei pleacă în sus două procese, numite coarnele coccigelui, care sunt resturi ale proceselor articulare superioare. Ele se articulează cu coarnele sacrate, contribuind astfel la delimitarea hiatului sacrat. Hiatul sacrat se poate palpa, aceasta are importanţă practică pentru anesteziile ce se execută la acest nivel (anestezia epidurală).
      Vârful   se termină printr-un mic tubercul, iar  marginile sunt oblice convergând către vârf.

    În medie, lungimea coloanei vertebrale este de 73 cm la bărbat şi 63 cm la femeie, reprezentând astfel aproximativ 40% din lungimea totală a corpului. Lăţimea maximă a coloanei vertebrale este la baza sacrului, unde măsoară 11 cm. De aici merge descrescând atât în jos, cât şi în sus. Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor  vertebre lombare, unde atinge 7 cm, apoi descreşte atât în sus, cât şi în jos.

     Curburi. Coloana vertebrală nu este rectilinie. Prezintă două feluri de curburi: în plan sagital şi în plan frontal.
       1. Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se numesc lordoze, fie cuconvexitatea înapoi, când se numesc cifoze. La coloana vertebrală aceste curburi sunt în număr de patru:
      - curbura cervicală cu convexitatea înainte;
      - curbura toracică  cu convexitatea înapoi;
      - curbura lombară cu convexitatea înainte;
      - curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înapoi.
     În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea înapoi. La nou-născut, coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacrat, ce separă cifoza cervicotoracică de cea sacrococcigiană. Lordoza cervicală apare în lunile 3-5, este rezultatul ridicării capului de către sugar. Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 2 ani şi se datorează staţiunii verticale și locomoției. Curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieţii postnatale.
     2. Curburile în plan frontal sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital. În mod obişnuit întâlnim:
      - curbura cervicală  cu convexitatea la stânga;
      - curbura toracică cu convexitatea la dreapta;
      - curbura lombară  cu convexitatea la stânga.
      Curbura toracică este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi la membrul superior drept, celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La „stângaci", curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens invers.

Conformaţia exterioară
      Coloana vertebrală, considerată în totalitatea ei, prezintă o faţă anterioară, o faţă posterioară şi două feţe laterale.
  • Faţa anterioară este formată de o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor  vertebrelor.
  • Faţa posterioară prezintă pe linia mediană procesele spinoase, care formează împreună creasta spinală. Procesele spinoase se pot explora cu multă uşurinţă, mai ales în timpul flectării trunchiului. La limita dintre coloana cervicală şi cea toracică se vizualizează foarte clar procesul spions al vertebrei C7 (vertebra proeminentă). Pornind de la acest proces spinos, se poate numerota fiecare vertebră. În continuarea proceselor spinoase se explorează creasta sacrată mediană, iar în plica interfesieră se pot palpa coarnele sacrate, coarnele coccigelui şi hiatul sacrat. De fiecare parte a crestei spinale se găsesc şanţuri profunde, numite şanţuri vertebrale, ele adăpostesc muşchi ce acţionează asupra coloanei vertebrale.
  • Feţele laterale prezintă:  vârful proceselor transverse, pediculii verte-brali, găurile intervertebrale şi porţiunile laterale ale corpilor vertebrali. Vârful procesului transvers al atlasului poate fi palpat imediat sub procesul mastoidian.
        Canalul vertebral este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. Canalul vertebral se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul sacrat. Canalul vertebral urmăreşte toate inflexiunile coloanei vertebrale. Diametrele canalului vertebral variază, ele sunt mai mari în regiunea cervicală şi lombară, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. În regiunea toracică, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusă, diametrele canalului vertebral sunt mai mici.

Articulațiile corpilor vertebrali
   - suprafeţele articulare sunt date de feţele superioară şi inferioară, uşor concave ale corpilor vertebrali. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile intervertebrale.
     -   discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase alcătuite
dintr-o porţiune fibroasă periferică (inelul fibros) şi o porţiune centrală (nucleul pulpos). Discul intervertebral începe să se constituie încă de la embrionul de 40mm. Rezistenţa inelului fibros creşte de la centru spre periferie. Inelul fibros este format din lame de fibre conjunctive care se inseră profund pe zona compactă osoasă.

Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
     - contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
     - favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea mişcării;
     - transmit, în toate direcţiile, greutatea corpului diferitelor segmente ale coloanei;
    - amortizează şocurile sau presiunile la care fiecare segment este supus în mod special în cursul mişcărilor şi eforturilor.

În toată lungimea coloanei vertebrale se întind două ligamente:
    - ligamentul vertebral comun anterior  pus în tensiune în timpul extensiei coloanei, pe care o limitează;
      - ligamentul vertebral comun posterior  pus în tensiune de mişcarea de flexie a coloanei pe care o limitează.


  • Articulaţiile apofizelor articulare  sunt plane şi permit doar simpla alunecare a suprafeţelor articulare una pe cealaltă.
  • Articulaţiile lamelor vertebrale  nu sunt articulaţii propriu-zise. Ele sunt unite prin ligamente speciale, numite ligamente galbene,  care prin structura lor, permit apropierea şi depărtarea lamelor vertebrale una faţă de alta.
  • Articulațiile apofizelor spinoare sunt unite între ele prin două feluri de ligamente:  ligamentele interspinoase (între două apofize spinoase) şi ligamentul supraspinos (pe toată lungimea coloanei vertebrale).
  •  În regiunea cervicală posterioară, ligamentul are rolul de a menţine pasiv capul şi gâtul, pentru a nu se flecta înainte.
  • Articulaţiile apofizelor transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.
  • Articulaţia occipito-atlantoidă este o diartroză bicondiliană. Suprafeţele articulare sunt, pe de o parte, cei doi condili occipitali care privesc în jos, înainte şi în afară şi au formă convexă şi pe de altă parte, cele două cavităţi glenoide ale atlasului, care privesc în sus, înainte şi înăuntru şi au formă concavă. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin şi sunt unite între ele printr-o capsulă subţire, întărită de două ligamente, anterior şi posterior.

Importanța funcțională a coloanei vertebrale
     Coloana vertebrală caracterizează vertebrele şi îndeplineşte trei roluri majore:
        1. Protecţia măduvei. În canalul vertebral se găseşte măduva spinării învelită în meninge. Este evident rolul protector al coloanei vertebrale, formată anterior de către puternicele corpuri vertebrale, iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. În unele cazuri, fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva sau meningele.
        2. Rolul static. În ortostatism coloana vertebrală reprezintă un ax solid ce susţine capul, trunchiul şi membrele superioare, ea transmite apoi greutatea la pelvis şi la membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se explică astfel prin greutatea pe care trebuie să o susţină. Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat mărirea rezistenţei. Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale. Cifoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexităţii posterioare. Lordoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexităţii anterioare. Scolioza este exagerarea curburilor în plan frontal. Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi ereditare sau dobândite. Dezvoltarea şi funcţionarea unor  viscere pot fi influenţate în sens negativ de către curburile patologice ale coloanei vertebrale.
    3. Rolul biomecanic. Coloana vertebrală este antrenată în mişcări numeroase şi ample, graţie acestora  corpul are o mare mobilitate.